Exemplul islandez

Pentru a înțelege costurile, dar mai ales beneficiile renunțării la cooperarea cu sectorul bancar internațional merită studiat exemplul Islandei. Acțiunile factorilor responsabili din cadrul clasei politice islandeze au fost criticate de ”analiștii economici”, iar noi le-am considerat corecte, președintele islandez Ólafur Ragnar Grímsson fiind unul dintre puținii politicieni despre care am scris în termeni elogioși în paginile cotidianului nostru. În fond, Islanda a făcut tot ce este interzis de cutumele politicii europene: treizeci dintre bancherii de top ai țării au intrat la pușcărie pentru acțiuni frauduloase, statul deține controlul tuturor băncilor de pe insulă, au fost tăiate datorii private în valoare de peste 13% din PIB-ul țării, iar o serie de produse financiare, inclusiv creditele ipotecare indexate la dobânzile valutelor străine, au fost declarate ilegale de către Curtea Supremă. Luarea acestor măsuri a isterizat presa internațională, iar presiunile politice asupra acestei țări au fost excepționale. Băncile internaționale nu mai doreau să-i împrumute guvernului de la Reykjavík nici măcar un eurocent, iar agenția Moody’s sugera că Islanda va intra într-un deceniu de decădere economică, cuplată cu o creștere dramatică a șomajului și o scădere drastică a nivelului de viață. Modelul de creștere economică prin îndatorare continuă a fost demontat în mod forțat prin privarea accesului la creditare, statul fiind unicul creditor prezent în economie, însă statul însăși era falit. Merită făcută precizarea că Islandă nu a intrat în faliment din perspectiva plății datoriilor externe, deși aceasta a fost o opțiune viabilă. Guvernul de la Reijkjavík a reușit să îndrepte situația economică fără a recurge la restructurarea datoriei publice, dar politicienii aflați la guvernare s-au declarat dispuși ”să meargă până la capăt” dacă era nevoie. În condițiile în care cetățeanul de rând și agenții economici au fost forțați să consume în limita veniturilor imediate, a existat o contracție economică de 12% (2008-2009), însă economia islandeză a revenit pe creștere în 2011, iar rata șomajului nu a depășit 7% datorită unui management inteligent din partea autorităților. Devalorizarea monedei naționale, deși a avut efect negativ asupra capacității de cumpărare a cetățenilor, a ajutat substanțial turismul și creșterea exporturilor, devenind astfel un factor stimulator în procesul relansării economice. Despre Islanda nu se poate spune că ar fi o țară extrem de prosperă, dar este o țară în creștere și această creștere este sănătoasă, organică și nu se bazează pe o putere de consum transferată prin creditare din viitor în prezent. Dezastrul prevestit de agențiile de rating și analiștii bancari nu a avut loc.

mai mult
…Exemplul islandez